Mii de multumiri

"Cand adorm spre dimineata,imi reprosez de la-nceput, ca n-am luat totul de la viata, si nu i-am dat cat as fi vrut..."

Cu totii stim filmele cu Gheorghe Dinica. Ele si-au pus amprenta asupra copilariei noastre fie ca am remarcat sau nu, fie ca am vrut sau nu. De multe ori , de cele mai multe ori chiar, ne dam seama ce am avut printre noi, doar atunci cand pleaca... intr-un fel sau altul. Personal, desi l-am apreciat, nu am fost un fan al acestui mare actor - nu numai in teatru, sau film, ci si in viata de zi cu zi, a facut un rol magistral. Poate va intrebati de ce scriu eu despre Gheorghe Dinica. Nu ca sa ma aflu in treaba, ci pentru ca ma simt datoare. Imaginea unui OM care a stiut sa isi traiasca viata in cel mai sublim mod, arespectat si iubit nespus femeia pe care a ales-o , m-a facut sa realizez ca viata e mult prea scurta (sau prea lunga) pentru a nu o trai din plin si gandul acesta ma va urmari mereu. Frapant este faptul ca actorul Gheorghe Dinica a produs in mine o schimbare radicala fara macar sa-l fi cunoscut si ii voi multumi mereu: acum stiu ca in viata trebuie sa fii acolo unde vrei sa fii, sa faci ceea ce vrei atata timp cat exista daruire totala. Ma mai bucura un lucru: si anume ca a fost condus pe ultimul drum de mii de oameni iar desfasurarea de forte a fost imensa ca si cum ne-ar fi parasit un rege. De fapt a fost un rege care a plecat lasandu-ne noua si celor care vor veni o avere uriasa. E un exemplu de viata pe care trebuie sa il urmam toti.

"Am fost un copil liber, nazdravan, curios, mai degraba crescut de strada si de prieteni decat de familie dar sufletul si mintea mea de copil au memorat doar farmecul strazii si al jocurilor de pustani. Nici nu mai stiu cate roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje...
Primul meu rol a fost cu o trupa de amatori de la Posta, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa Titanic-vals de Tudor Musatescu. Eram pe scena si parca visam. Nici nu stiam ce se intampla cu mine. La un moment dat, m-au trezit niste aplauze din sala.
Acelea au fost primele aplauze din viata mea. M-am suit pe scena si parca eram acolo de cand lumea.
Pot spune ca sunt un tanar casatorit, doar ca ani de casnicie. Un rol foarte important il are intelegerea pe care o avem unul pentru celalalt in afara de simpatiile reciproce fara de care nu ne-am fi adunat. E o femeie care are o relatie clara cu viata si care a facut ordine in dezordinea existentei mele."

zbor

"A fost odată o pasăre impdobită cu o pereche de aripi desăvîrşite şi pene strălucitoare, colorate şi minunate. În sfîrşit, o vietate creată ca să zboare liberă şi slobodă în cer, să-i bucure pe cei care o zăresc.
Într-o zi, o femeie văzu pasărea şi se îndrăgosti de ea. Îi urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu inima bătîndu-i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emoţie. Se îndemnă să zboare împreună cu ea şi amîndouă călătoriră prin cer într-o armonie desăvîrşită. Ea admira, venera, proslăvea pasărea.
Dar îi veni atunci un gînd: poate că pasărea voia să cunoască cine ştie ce munţi îndepărtaţi. Şi femeia se simţi înfricoşată. Înfricoşată că nu va mai simţi niciodată acelaşi lucru pentru altă pasăre. Şi se simţi invidioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării.
Şi se simţi singură.
Şi cugetă: „Am să instalez o capcană. Data viitoare cînd va veni pasărea, ea nu va mai pleca.”
Pasărea, îndrăgostită şi ea, reveni a doua zi, căzu în capcană şi fu închisă în colivie.
Şi ea privea zilnic pasărea. Avea la dispoziţie obiectul pasiunii sale şi-l arăta prietenelor ei, care comentau: „Dar tu eşti cineva care are totul.” Între timp, începu să se producă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziţie şi nu mai era nevoită să o cucerească, îşi pierdu interesul pentru ea. Pasărea, nemaiputînd să-şi dea glas sensului vieţii sale, începu să slăbească, pierzîndu-şi strălucirea, se urîţi şi femeia nu-i mai dădea nici o atenţie, mulţumindu-se doar să o hrănească şi să-i cureţe colivia.
Într-o bună zi, pasărea îşi dădu duhul. Femeia fu cuprinsă de o adîncă tristeţe şi-şi ducea zilele cu gîndul la ea. Nu-şi amintea însă de colivie, îşi aducea aminte doar de ziua cînd o văzuse pentru prima oară zburînd mulţumită printre nori.
Dacă s-ar fi observat pe sine însăşi, ar fi descoperit că ceea ce o emoţiona atît de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei în mişcare, nu trupul ei fizic.
Fără pasăre, şi viaţa ei îşi pierdu sensul şi moartea veni să-i bată la uşă. „De ce ai venit?”, o întrebă .
„Pentru ca tu să poţi zbura iarăşi cu pasărea în cer”, răspunse moartea. „Dacă ai fi lăsat-o să plece şi să se întoarcă nestînjenită, ai fi iubit-o şi admirat-o şi mai mult; acum însă ai nevoie de mine ca să o reîntîlneşti.” Paulo Coelho

vezi si

http://munteanuemanuel.blogspot.com/